20.11.2013
Mă
simt atît de izolată de tine, cu toate că faci totul pentru viitorul nostru
fericit împreună, axele de sub picioare ne merg paralel, spre o intersecţie
ce-i prea departe... Perioada asta de timp care se scurge... am impresia că va
dura o veşnicie pîna ce vor crăpa zorii cînd ne vom trezi şi vom zbura pe
aripile euforiei, spre nirvana, uitaţi de necazuri. Nu sunt narcisită, dar aş
vrea să intuieşti că am un gol în mine, de asta mă vezi aşa neutralizată. Am un
gol: atenţia şi grija ta. Am nevoie de asta, încît nu mă pot defini, mă înţelegi? Şi mă simt
atît de aiurea şi de vinovată ca-ţi cer asta acum, cînd ai o sumedenie de fose
care-ţi stau în cale... şi tu ţii piept la toate, încerci să găseşti forţe
pentru a face cît mai mare pasul, să treci peste ele şi să te ridici mai sus
decît erai. Eşti incredibil! Nu pot să-ţi
reproşez nici pe departe. Eşti atît de realist şi calculat în toate, şi nu
adormi pînă nu vin eu la tine în gînd, să te umplu cu speranţe şi să-ţi dau un
impuls de a înainta spre "noi"...
Mă împrăştii, nu mă
pot constrînge, fiecare parte din mine se dezlipeşte - vrea spre tine.
Mă dezechilibrez.
Rămîn nulă şi am nevoie să mă completezi...
